ROSU

Cand am scris Povestea ei, nu stiam nimic despre drum. Ma trezisem doar ca merg intr-o noua viata.

Acum sunt iar la o incepere, si asta nu merge fara sa trec pe unde mi-am lasat firele, ca sa mi le iau inapoi.

Asta era, fara sa stiu (cu mintea, caci inima stie mereu, iubita de ea), povestea mea.

O iau cu mine in drumul nou pe care intru. Acum intru in alta poveste...

Femeia cu zambet trist stiuse dintotdeauna unde este Poarta. Si ce e acolo.

A fost, ca si calatorul ars de sete, o furnica pe munte, cautand fara sa stie macar ca e in cautare...

Nu stiuse ca-i arsa si sangerata. Se trezise in lume si lumea facuse cu ea vartejuri si gheme si fire si cana de lut o facuse. Bausera din ea multi, dar ea insetase mereu...

Nu stiuse de ce ii seaca puterea. Se invatase de tanara sa-si amorteasca durerile, asa de bine se invatase ca nici nu-si daduse seama ca-si scurge sangele pe drum... Si nu stia nici de ce se clatina din ce in ce mai tare.

Pana intr-o zi...

Pana in ziua aia, cand, mergand pe drumul serpuit de fiecare zi, in intampinarea noptii, i se impaclise vederea. Nu mai vedea si nu mai stia nici unde calca. Rupta de mult de propiile dureri, infasurata in straturi goase de aburi - propriile ei minciuni - pierduse, brusc, timpul si spatiul... Cararea o ducea undeva, si o urma dupa miros - un miros mult slabit, dar inca miros - si asa, ca o umbra aproape oarba, se tarase urmand licaririle mici din fata ei. De unde aparusera, nu stia. Ce erau, nu stia. Oricum, nici intrebari nu-si mai punea de multa vreme. In armortirea aia, se tara pe drum, orbecaind...intr o noapte lunga.... obositoare...

Simti in aer o raceala si un miros sarat. Se opri si ramase sa simta. I se deschidea un nou simt, si gusta acum acel "ceva", un soi de "stiut" de un alt fel. Ca un animal, simtea schimbarea in aer si adulmeca. Nu doar cu narile, ci cu tot trupul, cu toata pielea. In amorteala ei, femeia nu mai gandea si nu mai avea ciudatul in minte... Se lasa cuprinsa de starea de bine ce plutea in aer.... Cu umerii, cu spatele, cu copsele, cu picioarele, cu capul...Cu fiecare fibra  a trupului ei 

Pieptul femeii simtea o inima. A ei? Da.

O mana  uriasa  o atinse pe cap, mangaindu-i pletele ude de aburii cetii si lasandu-i-se apoi pe umeri si pe spate. . Ramase asa, rasufland subtire, abia simtit. Se lasa si mai moale. Nu stia cum de sta inca in picioare, parca nu mai avea greutate... Vartejul din dreptul inimii se mari din ce in ce mai mult si ameteala aceea placuta o trase in albastrul bland, presarat cu sclipiri aurii. Se lasa asa, in apa aceea de bine si disparu ea insasi in vartej...

Mai apoi...
Cerul, albastru curat, ca o apa, limpezise lumina si i-o daruia intreaga in dimineata unei zile noi. Femeia se misca, pasi in jur si vazu. Vazu limpede, clar, curat. Nu mai vazuse culorile asa de cand fusese copila. Se lasa pe un picior si pe altul, se roti. Miscari usoare. Ca de pasare. Ca de copil... Se privi. se  atinse. Durerea, nicaieri... Simti pe fata ceva nou, straniu, placut, intinzandu-se pe tot chipul: un zambet care curgea din piept in sus, revarsat pe buze... Singura i se deschise, lasand sa iasa un strigat venit de undeva, din inima si de mai jos, din pantec. Strigat de viata, de nastere noua.

in drumul ei ,rasarise un trandafir.Rosu. si toata zarea era rosie...
Atunci stiu.

Acesta avea sa fie noul ei fir de curcubeu...
Porni , ducand cu ea dulceata si puterea vietii...

.